autoritate
română
Etimologie
Din franceză autorité < latină au(c)toritas, -atis.
Pronunție
- AFI: /au.to.ri'ta.te/
Substantiv
| Declinarea substantivului autoritate | ||
| f. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | autoritate | autorități |
| Articulat | autoritatea | autoritățile |
| Genitiv-Dativ | autorității | autorităților |
| Vocativ | ' | ' |
- drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare.
- Și-a întins autoritatea; se afla sub autoritate romană.
- organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu.
- Autoritățile superioare de stat.
- reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat.
- Reprezentantul autorității.
- prestigiu de care se bucură cineva sau ceva.
- Cârmuiește cu deplină autoritate.
- persoană care se impune prin cunoștințelor sale, prin prestigiul său.
- Se bucură de o mare autoritate.
Sinonime
- 1: dominare, dominație, hegemonie, putere, stăpânire, supremație, (înv.) puternicie, stăpânie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate
- 2: for, organ
- 3: putere, (astăzi, rar) stăpânire
- 4: (înv.) stăpânire
- 5: ascendent, considerație, influență, înrâurire, prestigiu, reputație, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrâurită, (fig.) credit, somitate
Cuvinte derivate
Cuvinte apropiate
Traduceri
putere, drept de a comanda, de a da dispoziții, de a impune ascultare
|
|