încuviințare

română

Etimologie

Din a încuviința.

Pronunție

• AFI: /ɨn.ku.vi.in'ʦa.re/

Substantiv

Declinarea substantivului încuviințare
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	încuviințare	încuviințări
Articulat	încuviințarea	încuviințările
Genitiv-Dativ	încuviințării	încuviințărilor
Vocativ	încuviințare	încuviințărilor

1. acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment.

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online