dizgrația

română

Etimologie

Din franceză disgracier (după dizgrație).

Pronunție

• AFI: /diz.gra.ʦi'a/

Verb

Conjugarea verbului dizgrația
Infinitiv	a dizgrația
Indicativ prezent pers. 1 sg.	dizgrațiez
Conjunctiv prezent pers. 3 sg.	să dizgrațieze
Participiu	dizgrațiat
Conjugare	I

1. (v.tranz.) a lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea.

Cuvinte derivate

• dizgrațiere

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online