cunoștință

română

Etimologie

Din a cunoaște + sufixul -ință (cu unele sensuri după franceză connaissance).

Pronunție

• AFI: /ku.noʃ'tin.ʦə/

Substantiv

Declinarea substantivului cunoștință
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	cunoștință	cunoștințe
Articulat	cunoștința	cunoștințele
Genitiv-Dativ	cunoștinței	cunoștințelor
Vocativ	cunoștință	cunoștințelor

1. cunoaștere.
2. (rar) minte, rațiune.
3. (la pl.) totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare.
4. persoană pe care vorbitorul o cunoaște.
5. (înv.) mulțumire, recunoștință.

Cuvinte derivate

• încunoștința

Cuvinte compuse

• a-și veni în cunoștință

Expresii

• A avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a fi informat
• A aduce (ceva) la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva)
• A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor
• În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva
• A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina
• A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană
• (fam.) A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online