echilibru
Etimologie
Din franceză équilibre < latină aequilibrium.
Pronunție
- AFI: /e.ki'li.bru/
Substantiv
| Declinarea substantivului echilibru | ||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | echilibru | echilibre |
| Articulat | echilibrul | echilibrele |
| Genitiv-Dativ | echilibrului | echilibrelor |
| Vocativ | echilibrule | echilibrelor |
- situație a unui corp asupra căruia se exercită forțe care nu-i schimbă starea de mișcare sau de repaus; stare staționară a unui fenomen.
- proprietate a anumitor sisteme de forțe de a nu schimba starea de mișcare sau de repaus a unui corp rigid asupra căruia se exercită.
- (fig.) stare de liniște, armonie, de stabilitate lăuntrică.
- stare a unei balanțe economice în care părțile comparate sau raportate sunt egale.
- (fig.) proporție justă, raport just între două lucruri opuse; stare de armonie care rezultă din aceasta.
Cuvinte compuse
Expresii
- A-și pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cădea, de a se prăbuși
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online