Ș
 Vezi și : S, Ś, Ŝ, Ş, Š, Ṣ, s, ś, ŝ, ș, ş, š, ṣ |
Ș ș
Etimologie
Alături de litera Ț ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.
Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunțată de către greci foarte apropiat de ș.
Pronunție
Substantiv
| Declinarea substantivului Ș | ||
| m. și n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | Ș | Ș-uri |
| Articulat | Ș-ul | Ș-urile |
| Genitiv-Dativ | Ș-ului | Ș-urilor |
| Vocativ | - | - |
- a douăzeci și treia literă a alfabetului român.
- sunet notat cu această literă (consoană fricativă postalveolară surdă).
Cuvinte apropiate
Paronime
Nota Bene
- În anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.