ș

Vezi și : Ș, S, Ś, Ŝ, Ş, Š, Ṣ, s, ś, ŝ, ş, š, ṣ

română

Ș ș

Etimologie

Alături de litera ț ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.

Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunțată de către greci foarte apropiat de ș.

Pronunție

• AFI: /ʃ/

Substantiv

Declinarea substantivului ș
m. și n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	ș	ș-uri
Articulat	ș-ul	ș-urile
Genitiv-Dativ	ș-ului	ș-urilor
Vocativ	-	-

1. (literă minusculă) a douăzeci și treia literă a alfabetului român.
2. sunet notat cu această literă (consoană fricativă postalveolară surdă).

Cuvinte apropiate

• s

Paronime

• ş

Nota Bene

• În anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.

Vezi și

• Ș

Etimologie

Formație onomatopeică.

Interjecție

1. (de obicei prelungit) cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă, să păstreze tăcere.

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online