Variante

Etimologie

Origine incertă. Poate din ciuc („smoc”), pe baza unui plural astăzi puțin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou singular. Nu poate proveni din maghiară csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvântul maghiar este un împrumut dialectal în română.

Pare puțin probabilă derivarea propusă de DAR, din latină ciccum („ciorchine”) < greacă antică κίκκος (kíkkos, „partea cărnoasă a rodiei”) (confer REW), sau de la diminutivul său *cicculum (Pușcariu, Studii istrorom., II, 226).

Pronunție

  • AFI: /ˈʧu.ku.re/


Substantiv


Declinarea substantivului
ciucure
m. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ ciucure ciucuri
Articulat ciucurele ciucurii
Genitiv-Dativ ciucurelui ciucurilor
Vocativ ciucure ciucurilor
  1. ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc.
  2. (rar) țurțur de gheață.
  3. (la pl.; urmat de determinări) ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor.

Cuvinte derivate

Locuțiuni

  • (loc.adj. și adv.) (plin) ciucure (de... sau cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu...).


Traduceri

Anagrame

Referințe