ciucure
română
Variante
Etimologie
Origine incertă. Poate din ciuc („smoc”), pe baza unui plural astăzi puțin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou singular. Nu poate proveni din maghiară csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvântul maghiar este un împrumut dialectal în română.
Pare puțin probabilă derivarea propusă de DAR, din latină ciccum („ciorchine”) < greacă antică κίκκος (kíkkos, „partea cărnoasă a rodiei”) (confer REW), sau de la diminutivul său *cicculum (Pușcariu, Studii istrorom., II, 226).
Pronunție
- AFI: /ˈʧu.ku.re/
Substantiv
| Declinarea substantivului ciucure | ||
| m. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | ciucure | ciucuri |
| Articulat | ciucurele | ciucurii |
| Genitiv-Dativ | ciucurelui | ciucurilor |
| Vocativ | ciucure | ciucurilor |
- ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc.
- (rar) țurțur de gheață.
- (la pl.; urmat de determinări) ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor.
Cuvinte derivate
Locuțiuni
- (loc.adj. și adv.) (plin) ciucure (de... sau cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu...).
Traduceri
Traduceri
Anagrame
Referințe
- DEX '98 via DEX online