frunte
română
Etimologie
Pronunție
- AFI: /'frun.te/
Substantiv
| Declinarea substantivului frunte | ||
| f. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | frunte | frunți |
| Articulat | fruntea | frunțile |
| Genitiv-Dativ | frunții | frunților |
| Vocativ | frunte | frunților |
- (la oameni) partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor.
- cap; față, chip.
- (fig.) (adesea articulat) tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții).
- lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.
Cuvinte derivate
Locuțiuni
- (loc.adv.) În frunte sau (loc.prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); (fig.) în locul întâi, de cinste, de conducere.
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online