canon

română

Etimologie

Din neogreacă ϰανών (kanón) sau franceză canon, confer germană Kanon.

Pronunție

• AFI: /ka'non/

Substantiv

Declinarea substantivului canon
n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	canon	canoane
Articulat	canonul	canoanele
Genitiv-Dativ	canonului	canoanelor
Vocativ	canonule	canoanelor

1. regulă, dogmă bisericească; tipici.
2. normă, regulă de conduită.
3. listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii.
4. pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon.
5. (fig.) suferință, chin.
6. nume dat cărților Vechiului și Noului Testament.
7. regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; (p.ext.) regulă rigidă, formalistă.
8. compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie.
9. cântare bisericească; (p.ext.) cântec; glas.
10. literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice.

Cuvinte derivate

• canoni

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online