încurca

română

Probabil din latină *incolicare (< colus "caier, fir").

Conjugarea verbului (se) încurca
Infinitiv	a (se) încurca
Indicativ prezent pers. 1 sg.	(mă) încurc
Conjunctiv prezent pers. 3 sg.	să (se) încurce
Participiu	încurcat
Conjugare	I

I.

(v.tranz.) a încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor.
Ițele s-au încurcat.
(pop.) a călca în picioare fânețele, semănăturile.
a schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma.
(v.refl. și tranz.) a (se) rătăci.

II.

(v.tranz.) a stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva.
(v.refl.) a se împiedica din mers.
a opri de la o acțiune, a stânjeni.
(v.tranz. și refl.) a face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci.
A încurca ceva.
(v.tranz. și refl.) (fig.) a (se) prinde în mreje.
(v.refl.) a se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate).
(v.refl.) (fig.) a pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri).

I.

II.

A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur
(refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.)
(Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză
(tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul
(tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune

a se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor

a pierde firul gândurilor; a se încâlci