cioc
Etimologie
Onomatopee.
Pronunție
Interjecție
Etimologie
Creație] expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, confer rusă čok („zgomot produs de o izbitură”), de unde čokatsĭa („a ciocni paharele închinând”), italiană ciocco, franceză choc, spaniolă choque, etc.
Semantismul se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci când păsările de curte își caută hrana, confer albaneză çukë („cioc”).
Pronunție
Substantiv
Declinarea substantivului cioc | ||
n. | Singular | Plural |
Nominativ-Acuzativ | cioc | ciocuri |
Articulat | ciocul | ciocurile |
Genitiv-Dativ | ciocului | ciocurilor |
Vocativ | ' | ' |
- (ornit.) partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar.
- Ciocul al unei păsări.
- cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc.
- (fig.) gură a omului.
- parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte.
- barbișon, țăcălie.
- Un domn care poartă cioc.
Sinonime
Antonime
Cuvinte derivate
Cuvinte compuse
Cuvinte apropiate
Expresii
- (arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea
Traduceri
formație cornoasă care constituie o prelungire a gurii
|
|
barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei
|